|
|
Nu cred în Moş Crăciun a scris:
Cu placere ^^.  |
Am si eu o chestie in proza.  . Astept parerile voastre, sa vad daca mi-a iesit ceva. 
Dragoste care nu se uită.
Este al doilea an în care mă îndrăgostesc repede.. Cu cât încerc să uit de el, cu atât îmi amintesc clipele cu EL. Da, şi se pare că iar trebuie să existe un EL, iar trebuie să sufăr, cum am făcut şi acum un an. De ce nu mai pot să fiu copilul ăla sclifosit, care mergea la o grădiniţă stupidă? De ce nu mai pot să simt bucuria pe pielea mea? De ce e doar dragostea pe primul loc?
Las pixul să se trântească de podeaua rece, scrijelită a camerei. Zâmbetul îmi piere de-o dată, suferinţa mă bântuie iar... şi iar. Vântul rece al sfârşitului de toamnă face foaia să fugă departe, odată cu gândurile mele. Dar inima mă face să o ţin, să ţin foaia în care spun sincer că o dragoste nu se uită aşa uşor. Acum, inima îmi bate încet... Parcă nu aş mai avea aer. Scăp nişte fotografii în vântul rece, şi trec mai departe. Telefonul sună ne-ncetat.
Ridic telefonul de pe noptieruţa mea mică, şi văd un număr. Cu o voce răguşită, uitată de mult, zic:
„Este EL”.
Da, acel EL care nu mă lasă să-mi trăiesc viaţa pe propria-mi piele...
Si inca una.
De ce m-ai lăsat?
De ce tot timpul suferim? Sau, de ce tot timpul sufăr? ...
A venit şi o zi normală de 5 februarie. Dar, atât de normală şi de caldă, încât îţi era mai mare dragul să stai în soare.
Bunicul meu, purta ochelarii săi mari, cu sticlă groasă. Aştepta un telefon important, de la spital. Nu mi-a spus de ce, dar ştiam că e în legătură cu mama. Ciudat faptul că, ajunsesem în camera ei, şi telefonul începe să răsune. Zâmbetul îmi ieşea, pe afară. Răspund. O voce răguşită, spune un „Alo” şters.. Era tata...
„Cristina?” Vocea lui răguşită se forma din cauza lacrimilor, care o luau la goană.
„Da tata. Mama ce face? E bine?”...
„Cristina... mama a...”
Am lăsat telefonul jos, şi bunicul meu se uita la lacrimile mele. Şi-a dat seama, şi a sunat-o pe bunica. Bunica mea, a început să ţipe. Era în pragul disperării.
Starea mea de somnolenţă se accentua. Toate viziunile, trările cu mama se derulau în mintea mea. Nu, nu mai suportam.
A venit o zi de sâmbătă, cam grea. A adus-o pe mama la bunici. Într-un sicriu maro închis , şedea ea, fără vlagă, fără zâmbetul ei, fără viaţa ei.
Am căzut, defapt, am leşinat. Am fost consultată de doctor, care mi-a zis să nu mai stau în apropierea sicriului, pentru propria-mi viaţă.
Am ascultat sfatul, cu greu...
Ultima zi, eram la pământ. Eram buşită de viaţă. Printre lacrimi, văd cum mama pleacă. Dar simt că pleacă într-un loc bun...
Tremurând, zic cu glas de copil, dar un copil mic... :” Mulţumesc Doamne, că mi-ai luat unica şansă pentru a trăi!”
Critiiiciiii 
_______________________________________
|
|
